Sufletul satului


Copilo, pune-ti mânile pe genunchii mei.
Eu cred cã vesnicia s-a nãscut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
si inima-ti zvâcneste mai rar,
ca si cum nu ti-ar bate în piept,
ci adânc în pãmânt undeva.
Aici se vindecã setea de mântuire
si dacã ti-ai sângerat picioarele
te asezi pe un podmol de lut.

Uite, e searã.
Sufletul satului fâlfâie pe lângã noi,
ca un miros sfios de iarbã tãiatã,
ca o cãdere de fum din stresini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte."

Lucian Blaga

luni, 15 august 2011

Legenda satului "Butesti''


Cu mai bine de 2 secole în urmă, afirma legenda,aceste meleaguri erau acoperite de păduri. Tot aici îşi odihneau bătrîneţele şi o stîncă uriaşă de şarpe, avînd la margini cîte o peşteră. Se spune că pe timpuri stînca a fost locaşul unei garnizoane turceşti.
În 1812 Basarabia intră în componenţa Rusiei Ţariste. Chiar din acel an pornise zvonul cum că turcii ar fi ascuns în stîncă numeroase comori. Mirosul aerului a trezit gustul multor aventurieri,căutători de comori. Însă nimeni nu a reuşit să facă vreo descoperire. Cu cîţiva ani mai tîrziu stînca a fost vizitată de un grup de nevoiaşi, în fruntea cărora se găsea boierul Butescu,arheolog de profesie. Se spune că Butescu le promiseseră săracilor jumătate din profit în caz dacă truda se va încununa cu succes. Începu munca. Greu le-a fost bieţilor oameni, dar nimeni nu îndrăznea să-şi arate oboseala de dragul comorii turceşti. Au muncit ei cu elan şi tragere de inimă pînă  la începutul iernii. Dar în zadar. Descurajaţi, oamenii vroiau să-şi caute de drum. Butescu a ştiut sa-i convingă pentru a rămîne pînă la primăvară. Ei au îndurat toate greutăţile cu bărbăţie. Aveau încredere în cuvîntul lui Butescu.
Cînd rîuleţul Camenca a început să-şi strecure apele, arheologul i-a mînat iarăşi la lucru. Dar piatra stîncii rămîne mereu rece şi inertă. Şi, totuşi,cît a fost ea de piatră, la urma urmei, s-a văzut nevoită să le deschidă oamenilor calea spre comoară. Era o ladă veche acoperită cu muşchi. Turcii au ascuns-o într-o nişă. I-a sfărîmat lacătul şi au deschis-o. era aur turcesc. L-au luat şi l-au împărţit după cum le-a fost vorba. Săracii n-au mai plecat înapoi. S-a dus numai Butescu. Au rămas ei să-şi ducă viaţa lîngă peşteră, crezînd că vor mai găsi ceva aur. Şi-au înjghebat cîte o gospodărie şi s-au pus pe trai. De aur nu se ştie, dacă au găsit sau ba, însă batrînii una precizează : în cinstea conducătorului lor, ei au denumit cătunul lor Buteşti . Şi a rămas Buteşti pînă astăzi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu